„Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica!”

Încep să-i dau dreptate lui Farfuridi. Așa redundant cum e el.

Când ești intern, vii cu drag „la muncă”. Te chinui să ajungi la timp și să faci o impresie bună. Te chinui să te implici în cât mai multe. Dar, totodată, ai certitudinea că dacă ai făcut ceva greșit, într-o oarecare măsură „ești acoperit”. La urma-urmei, ești un copil în ochii tuturor, venit să învețe și e normal să mai și greșești. Pe același motiv ești și menajat, deseori.

Până într-o zi când primești o propunere. O propunere care vine cu responsabilități, pe care trebuie să le privești cât mai serios cu putință. Acum greșelile nu se mai trec cu vederea, acum răspunzi clar pentru faptele tale.

A doua zi primești o agendă plină (asta dacă ești suficient de norocos să ai o colegă care să stea să îți scrie tot ce ai de făcut într-o agendă!), un telefon care sună și tu nu știi cui o să îi răspunzi, și un amalgam de informații, adică task-urile tale de acum încolo.

Te trezești că îți verifici inconștient și obsesiv mailul, că te uiți în permanență la telefon. Te trezești că folosești expresii precum „clientul meu”, merg „la lucru”, „azi am eveniment”.

Ce mai, te-ai ajuns într-un fel sau altul. Trecând peste euforia momentului, în care îți suni rudele și prietenii urlându-le în telefon „M-au luaaaaat!!!!”, începi să te panichezi: „Dar dacă nu mă descurc? Dacă nu le place de mine? Dacă nu mă pricep?”.

La birou oamenii sunt aceeași. Zâmbesc drăguț, te tratează ca pe unul de-ai lor, te ajută și îți explică cu fiecare ocazie. Moment perfect să te ia paranoia. „Dacă toate astea-s de fațadă? Dacă de fapt nu mă plac? Dacă râd de mine?”

Trecând peste momentele nejustificate de paranoia, specifice oricărui început, la un moment dat te trezești că mănânci pe birou, dintr-o farfurie de plastic și vorbești și râzi cu niște oameni pe care îi știi de două săptămâni, aceleași chestii pe care le vorbești cu prietena cea mai bună. Știu deja unde stai, cu cine stai, unde ai fost în vacanță și dacă te mai chinui puțin, îți știu și CNP-ul. Pentru că așa se face în echipă. Muncești, te chinui, te stresezi, dar peste toate astea, descoperi oameni noi, te atașezi de ei și îi incluzi în tot ce e viața ta: locul tău de muncă, viața ta personală, timpul tău liber.